Despre posibilitatea de a reveni în politică…

14 Nov

Sunt foarte multe cazuri de copii și adulți care trăiesc într-o sărăcie lucie. Există o dorință relativ mare și în creștere de a face bine. Sunt din ce în ce mai multe firme private care înțeleg nevoia de a investi în ajutor pentru cei mai sărmani și vulnerabili, dar care nu au nici timpul și nici oamenii care pot să facă asta.

Politicienii sunt văzuți ca fiind meșteri la dat din gură și la umplut conturile proprii.

Atât PLUS, cât și USR sunt partide atractive pentru tot felul de oportuniști și gargaragii din cauza potențialului pe care îl au să trimită oameni în parlament și administrațiile locale. Am întâlnit destui și sunt convins că numărul lor va crește dacă nu se iau măsuri menite să-i descurajeze.

Ambele partide pierd oameni valoroși demotivați de oportuniști agresivi. Marota comunicării a devenit ridicolă, în condițiile în care lucrurile care pot fi comunicate sunt scoli de vară, conferințe mediocre și discursuri sforăitoare. Nu de asta e nevoie, ci de metode practice prin care cele două partide pot să construiască încrederea atât în interior, cât și în exterior.

PLUS și USR pot câștiga următoarele alegeri și reforma felul în care facem politică. La mine pare relativ simplu. Se introduc în toate filialele indicatori de performanță care să stimuleze acțiunile membrilor menite să facă România mai bună.

Renovarea caselor bunicilor rămași singuri, o masă caldă pentru cei mai sărmani, mentorat pentru copii vulnerabili, ajutor pentru cei suferinzi sunt lucruri de care este mare nevoie cam peste tot.

Coruri de slăvire a conducerii, deși tipice politicii europene, nu ajută deloc, așa cum nu ajută nici retorica, oricât de minunat sau carismatic ar fi liderul.

În locul întâlnirilor sterile și adesea demotivante ale filialelor, oamenii din partid ar putea să se întâlnească și să facă ceva bun pentru alții. Asta ar întări încrederea între membrii de partid și ar ajuta încrederea alegătorilor în cele două partide, mai ales a alegătorilor care votează PSD.

În cazul unui succes, celelalte partide vor fi nevoite să copieze același model de lucru care pe termen mediu va elimina o mare parte a oportuniștilor din politică. Nu cred că va fi coadă la igienizat bude sau la gătit pentru sărmani din partea nicolicilor și vioricilor din PLUS, USR sau PNL, așa că după un pic de gargară despre populism a oportuniștilor rămași fără obiectul muncii lucrurile vor evolua numai spre bine.

Cam asta am vrut eu să fac în PLUS. Nu am reușit, dar nu înseamnă că am renunțat. Eșecul electoral de acum câteva zile poate va forța conducerile celor două partide să-și regândească strategiile. În cazul în care ceea ce am scris mai sus devine prioritar, nu o să ezit să revin în politică. Am îndoieli foarte mari că așa ceva este posibil așa că pot să-mi asum riscul.

PS. USR PLUS Cluj aici aveți deja  un caz de unde se poate începe –

Poate cumva ajunge și la Dedeman nu de alta dar sunt oameni buni și pe acolo.

About depression, corruption and becoming a baron

25 Oct

For the past twelve years I spent quite some time working with children from one of the worst neighbourhoods in Romania. I often believe I was a moron for thinking I had any idea what I was doing.

It took me years to understand that repeated and regular failure would be an intricate part of my future, if I wanted to find success. It was difficult.

The first child that died of drug abuse, the first contact I had with a band of drug addicts under the age of twelve, the toilets from hell that I needed to clean, the children sleeping on the stairs and bitten by rats, the sewage running down the street, the piles of garbage, the racist doctor in an emergency room, the lice, the incredible arrogance and stupidity of donors and politicians, the useless meetings and endless talks, the absurd calls for projects of the EEA Funds and the European Commission funds, the idiotic local administration, corrupt and inept teachers, parents that shouldn’t be parents or human beings, children that were parents…

Having patience while being angry was by far the hardest.

Having to have patience with everybody. We worked inside a school, during the weekends. Saturdays were for sports and Sundays for homework. Afterwards we took the children to my house for a hot meal.



Pictures from 9 years ago

We learned from every experience. From what to do in the case of a burial to how to get children identity papers. We sorted through soiled underwear, we washed soiled underwear, pee from all over the toilets, we dealt with lice, with hospital emergencies, with dentists, with fractures and heart failures, with cases of rape, domestic violence, with getting hold of and carrying furniture, washing machines, refrigerators, cooking devices, food and everything and anything else you can imagine. Tens of thousands of hours that went into volunteering.

There were many remarkable moments. Like the first encounter with Silviu’s socks that he wore for 7 days straight. Because we gave him his very first pair of socks, and he refused to take them off again. I grew almost immune to smells. Definitely to sock smells.

This last August things were going great. We had 25 to 30 preschool children that regularly came here to study. Around 80 others between the ages of eight and sixteen. For years we managed to buy clothes and shoes for them and washing machines and detergent for their families. We helped as much as we could and now every one of them was well dressed and clean. Lice were a much smaller problem than ever. Some 50 – 60 volunteers from a group of a few hundred were present each weekend at the school. The children had a very good routine, they were more and more disciplined and the results had started to show. We were now using 5 classrooms instead of the few couple of tables we first had when we started out. We had a hot meal cooked for the children and the mothers had started to help as well.

And then everything fell apart.

The local administration won a EU grant; a terribly incompetent and corrupt administration. The mayor decided that I could be competition if I decided to run against him, despite the fact that I repeatedly stated I had absolutely no interest in doing so.

They kicked us out of the school anyway, in cahoots with a few NGOs. They did it after they had forced us to work in the halls and outside the school for three weekends in a row, by locking us out of the empty classrooms.

It sounds unbelievable, I know. We had hundreds of volunteers that for years and years managed to help hundreds of children. Our volunteers did everything with their own money, in their own spare time and the administration decided to simply kick us all out so they could do a fraction of the work with a fraction of the children, while spending huge amounts of public money. And all of it by using a very well intended EU grant.

I don’t remember ever being so depressed. The day I found out we had 24 hours to clear out all the educational materials before the guard was instructed to completely lock us out of the school was tough.


I wrote and published a rather emotional text. The next day I woke up to over 1000 messages. Many of the volunteers called me. And so I decided I was going to do something I had always dreamed of doing, but had never dared to.

I emptied my main bank account. I don’t think I ever felt so good spending money. I bought a house. I called it the Good House. And then I decided I would do what I find to be the very hardest thing for me, personally. I asked for help.

What a shock I had.

I’m not an easy person to deal with. I’m stubborn and I can’t keep my mouth shut even when I should. I can be abrasive and rigid. I was even black listed by the European Commission for a while, for daring to challenge some of their many inept initiatives.

And yet, hundreds of people wanted to help. This Sunday we are going to have the first homework session inside the Good House. We’re going to employ some of the mothers to work there. We’ll be able to host the urgent cases in the house (run away children or mothers) and we’ll sometimes even have free rooms for other emergencies. We’re going to have an exceptional handy-man who can teach children his craft. We’ll have a sports facility, a nice garden and a small repair shop. We might even be able to expand, with a bit of luck – there is an empty piece of land next to ours that we might be able to buy. We’re going to need a minibus for transporting children from the ghetto to the Good House.

We plan to open a house renovation business. It’s going to function as a means of help for the most needy in the community and we’ll also use the profits made from contracts to build another Good House.

We might open a cleaning business to employ more of the mothers who are struggling, especially the ones who are back from prison.

We might also fail. But we are a community of people keen on making the lives of the children in the ghetto better. And being part of it is an amazing feeling. We make each other better.

So… I become a baron. I have property that’s a bit over 1000 square meters.

If you want to help with the Good House please let us know. We’ll be happy to welcome you into our aristocracy.


The first step in the Good House

If you want to help with the Good House please let us know. We will welcome you into our aristocracy.



Casa Bună

18 Oct

Vreau de ceva timp să fac Casa Bună. O casă unde să putem să facem teme, meditații și să gătim mâncare copiilor. Oricând fără să se strâmbe directoarea, portarul, femeia de serviciu, secretara, profesorul sau oricine altcineva plin de sensibilități. Unde să putem face un atelier pentru a pregăti copiii mari pentru o meserie. Unde să putem caza urgențele din ghetou (femei abuzate, copii alungați) și să ne putem juca comod vara sau să sărbătorim zilele de naștere. Casa va putea fi folosită dacă vom avea camere libere și de cei care vor avea copiii în spitalul de urgență Marie Curie dar nu vor avea bani de cazare sau nu vor găsi loc la MagicHome.

Mi-a fost teamă pentru că știu cât de complicat va fi. Câțiva ani o să ne cam chinuim.

Mârlănia asta cu GAL-ul, primarul și direcțiunea (vezi articolul de mai jos) m-a convins să fac pasul ăsta. O să avem un meseriaș foarte bun care va locui în casă. Vom dezvolta împreună cu tinerii din ghetou o afacere pe construcții. Meseriașul este un profesionist senzațional și am un super noroc să-l cunosc. Sper ca afacerea să producă îndeajuns încât să putem să replicăm Casa Bună și în alte locuri și desigur plănuim să ajutăm cazurile cele mai necăjite gratis.

Casa are 174 de metri spațiu util și cam 800 de metri de grădină.IMG_0651

Urăsc să cer și am refuzat de multe ori donații pentru că reușeam noi să acoperim costurile. Acum însă avem nevoie de ajutor. Va trebui să folosim foarte bine spațiul din casă și avem nevoie de cineva care se pricepe. Vom avea nevoie să acoperim cel puțin un salariu dacă nu două până când afacerea va merge. Vom face un mic teren de sport și vom avea nevoie și de ajutor cu asfaltare, betonare. Trebuie să aranjăm podul pentru depozitare. Un spațiu pentru atelier și un microbuz pentru transportul copiilor (11 minute distanță din Ferentari în condiții de trafic normal – 8 minute sâmbăta și duminica) ar fi minunat. Va trebui să mobilăm spațiul și întreținerea nu va fi nici ea foarte ieftină.

Eu o să mă vând la greu pe lângă investiția inițială. O să îmi măresc numărul de cursuri pe comunicare, management de echipe și leadership pe care le fac și o să caut și alte contracte. Dacă aveți nevoie de așa ceva sunt o mulțime de oameni pe care i-am antrenat și care vă pot spune cam cum sunt ca trainer.

Cu cât reușim să facem mai repede cu atât mai bine. Am semnat deja pentru casă începem de marți. Săptămâna următoare va fi primul week-end cu copii la Casa Bună.

Habar nu am ce aș putea să fac ca să vă conving să ne ajutați. Fac si pe ghost writer-ul dacă e nevoie sau dăm acțiuni la viitoarea afacere.

Dacă doriți și puteți să ne ajutați cu orice veniți în orice sâmbăta sau duminică să vedeți ce vom face.

Contul în care puteți dona este aici – RO18 RZBR 0000 0600 0823 7212 – Valeriu Nicolae

PS. PLUS, USR, PNL dacă aveți nevoie de loc de întâlnire în Jilava Casa Bună vă stă la dispoziție nu de alta dar orice putem face să schimbăm PSD-ul e de bine.


12 Oct

Cel mai greu a fost să am răbdare.

Am avut răbdare cu profesori oribili, cu femeile de serviciu, cu paznici, cu părinți dependenți de droguri, cu idioți agresivi și mame abuzate și incapabile să vadă dincolo de interesul lor imediat. Cu două directoare de școală care nu au nimic, dar nimic de a face cu a fi profesor sau cu pasiunea de a ajuta copii. În plus, pline de ifose, de parcă ar fi fost reîncarnarea lui Socrates în Ferentari și eu le eram dator cu veșnică recunoștință.

Am avut răbdare cu tot felul de oameni. Am răspuns la mii de mesaje, am fost la sute de întâlniri. A trebuit nu rar să primesc zâmbind tot felul de gunoaie menajere pe post de ajutor. Am sortat prin perechi de chiloți murdari și am vomitat o dată de la mirosul unei perechi de bocanci într-o stare de putreziciune avansată „donată” pentru copii.

Am funcționat ca ambulanță, am stat prin spitale de urgență și prin saloane. Am pus uși, am cărat zeci, dacă nu sute, de lucruri – de la saltele până la frigidere – pe scări pline de oameni care își trăgeau în venă și cu șobolani alergându-mi printre picioare.

M-am rugat de dentiști, de medici, de opticieni, de instalatori, de ginecologi, de patroni de magazine, de corporatiști și de oricine a trebuit pentru a reuși să ajutăm cât mai bine. Am fost după mame pe centură ca să-mi semneze acte și prin pușcării, numai pentru a satisface nevoile cretine ale unei administrații oribile. Și ca mine au fost mai mulți.

A trebuit să stau lângă Vanghelie de câteva ori, căci primăria își dorea să se dea mare cu ceea ce făceam noi, deși ei nu ne ajutau cu nimic. Am fost băgat într-un porbagaj de clanul Ștoacă la intimidare. Am primit zeci de amenințări de la tot felul de mafioți, de la Partida Romilor sau de la drogați, pentru că ceea ce făceam noi le amenința „afacerea”.

Păduchi, șosete dihori, curățat de apartamente și WC-uri absolut infecte, certuri cu părinți pentru a duce copiii la școală, făcut acte, certat cu asistența socială, aceptat să fiu umilit de tot felul de funcționari publici, răbdare iarăși atunci când am fost furat de copii.

Câteva zeci de mii de ore în ultimii zece ani, zeci de mii de euro cheltuiți din banii proprii. Am fost acuzat de tot felul de mârlani care habar nu aveau că ceea ce făceam eu era nu numai voluntar, dar și cu banii mei, că aș avea nu știu ce interes. Că vreau imagine si nimic altceva. Sunt din 2007 prin Ferentari și până în 2012 nu am spus nimic despre ceea ce făceam acolo în timpul meu liber. Am hotărât că e mai important să aduc cât mai mulți oameni să ne ajute și să trec peste reticența mea vizavi de a discuta despre ceea ce făceam. Am refuzat zeci de cereri de la televiziuni să vină să facă reportaje despre ceea ce făceam în Ferentari.

Recent, primarul Sectorului 5, a decis că sunt o amenințare pentru el. S-a folosit de o organizație GAL unde sunt și câteva ONG-uri cunoscute. A preluat controlul, a numit ca directoare o trestie și a hotărât că ne vor opri din a face voluntariat.

Când am scris asta, mi-au sărit până și organizațiile pe care le consideram decente World Vision și Salvați Copiii în cap. Că nu am dreptate, că nu asta se urmărește și că o să facă și o să dreagă și că dacă se întâmplă așa ceva ei se vor retrage. La fel au spus și cei de la Fundația Estuar. Acum două zile a devenit clar că am avut dreptate. Nici până acum nu există o poziție oficială a organizațiilor în cauză. La mijloc, e drept, sunt 4.000.000 de euro. Primăria a dat deja 2.000.000 de lei GAL-ului printr-o decizie care e tipică mafioților din PSD. Am lucrat pentru World Vision în trecut – senzația de dezamăgire/greață pe care o am este greu de pus pe hârtie.

Am primit sute de sfaturi despre ceea ce ar trebui să fac. Unde ar trebui să închiriez și cum și ce activități și cu cine. M-a sunat Mihaela, ea s-a ocupat de Clubul de la 136 câtiva ani, și mi-a plâns în telefon că a văzut o poză publicată de Rodica cu sala unde am început golită pentru a face loc GAL-ului. Mi-am reamintit cum un nesimțit din GAL mi-a spus că și el muncește la fel ca mine, numai că nu-și face publicitate. I-am spus că el e plătit să facă asta pe un salariu din bani publici și că ultima versiune de MAC pe care îl folosea tot din banii care ar trebui să ajute copiii costă cam de șase ori mai mult decât un calculator normal.

Și brusc am simțit că nu mai pot.

Primesc cel puțin zece telefoane cu nevoi urgente din ghetou pe săptămână. Azi de la M, care e tare bolnavă și îi trebuie medicamente și mama Rebecăi nou venită din pușcărie care are nevoie de serviciu și de ușă, că îi intră șobolanii în casă.

Am obosit. Nu am chef să mai conving pe nimeni de nimic. E absurd să ne rugăm noi de primărie și de școală să facem ceva pentru care ei ar trebui să ne roage pe noi să facem.

Nu am mai avut mai mult de cinci-șase weekenduri libere pe an de mulți, mulți ani. M-am obișnuit să înghit tot felul de tâmpenii numai pentru că interesul copiilor era cel mai important.

Sunt sute de copii, adolescenți, tineri și adulți care mă salută cu drag în una dintre zonele cele mai nenorocite din Ferentari. Am avut satisfacții enorme văzând copii care păreau a nu avea nicio șansă transformându-se în tineri normali.

În ultimii doi – trei ani am fost câteva zeci bune de voluntari care venim în Ferentari în fiecare weekend. Faptul că am cunoscut sute de oameni foarte buni care au venit să facă teme, să se joace sau să ajute unii dintre cei mai năpăstuiți copii din București este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

E foarte, foarte fain să vezi în fiecare săptămână 80 -100 de copii care vin să facă teme și să învețe. Să poți, cu ajutorul unor oameni care te fac mai bun, care te inspiră, să-i îmbraci mai bine, să le dai să mănânce bine, să-i sărbătorești, să-i recompensezi pentru lucrurile bune pe care le fac.

Mi se rupe inima că nu mai pot să fac asta la Școala 136. O să o fac la o scară mult mai mică la mine acasă, așa cum am început acum vreo 10 ani. Nu cred că o să mai pot să fac ceea ce am făcut. Aș vrea să pot dar simt că ceva s-a frânt în mine și nu sunt sigur că mă pot repara, oricât de mult aș încerca.

The incredibly moronic EU communication

12 Jun

Farage, Orban, Salvini and similar idiots are not only the result of populism and smart propaganda but also the result of political ineptitude, incredible lack of spine and communication capabilities of other significant actors.

Let’s examine the communication of the European Commission and European Networks paid by the Commission.

The last posting of the Directorate General (DG) Just that is there for 22 hours has a whopping total of two likes. Most of the last 20 postings on their Facebook page have under 10 likes meaning less than the number of people employed by the cabinet of the Commissioner. This is also the case of DG EMPL, DG DEVCO, DG ECFIN. There are 4925 people that work for those DGs and there are hundreds of thousands of people that are directly linked to these DGs through events, newsletters and funding.

Screen Shot 2019-06-12 at 12.38.12

Farage’s average is at least 600 times more than the average of these DGs.

Screen Shot 2019-06-12 at 14.00.54

The Commission has 988 people working for its communication directorate – probably at least 300 times more people that deal with the communication of Farage.

The Facebook site of the European Commission, organization that employs over 32.000 people and has hundreds of millions of people benefiting the EU funds it administers rarely has a posting that goes over 500 likes or at least 20 times less than the average for Farage.

The European Networks financed by the European Union are not doing much better.

FEANTSA – the network organisation dealing with homeless has over 130 member organisations according to its website. The average number of likes on their Facebook page is no more than 20 likes. The Social Platform – “the largest network of European rights- and value-based civil society organisations working in the social sector” has an average of their last 20 postings that is under five likes.

Screen Shot 2019-06-12 at 13.40.18

EAPN, EDF are some of the other huge networks of civil society organisations that are together trying to represent the rights of well over 100 million Europeans. Their averages are not much over 10 likes per posting.

The last 10 postings of the European Network Against Racism have an average that is less than 1000 times the average of Nigel Farage’s postings.

Screen Shot 2019-06-12 at 13.56.50

These networks receive yearly millions from the European Commission.

A civil society dependent on the European Commission whims and political interests is a sham. That needs to change. The courage to speak-up and request reform of the EU is not only for the politicians but also for the many good people within those institutions and NGOs. The EU wastes huge amounts on money on projects everybody involved knows they are absurd. It also wastes far too much money of communication nobody cares about.

We also need to change. We the ones that believe the EU is the best thing that happened to this continent. We need to acknowledge the many failures of the EU project and stop paying lip service to morons.

The overwhelming majority of the people we, Europeans, sent repeatedly to Brussels are far from the enlightened, inspiring and honest leadership that Europe needs.

Corruption and hypocrisy is not restricted to Dragnea the ex-president of Romanian’s Socialists but also to Selmayr – the Secretary General of the EC.

Junker was always a joke ravaged by sciatica or whatever you want to call it and so was a good part of the leadership of the EU Commission. There are some remarkable exceptions but overall the EU Commissioners are incredibly uninspiring. It is very unlikely than more than 5% of Europeans are able to recognise more than three Commissioners meaning that the huge majority of the EU Citizens have no idea who are these political mavericks member states sent to Brussels.

If it walks like a duck, talks like a duck, thinks like a duck we need to call it a duck and not a well performing bureaucracy struggling with the challenges of the new communication channels.


30 Jan

Nino și Dorel au fost azi la „domnu’ dentist“, unul dintre numeroșii oameni care fac ce pot ei ca să ajute copiii care nu pot fi ajutați de familiile lor. Pentru vreo cinci ani, mama celor doi a fost printre oamenii din ghetou care mă înjurau constant, chiar dacă pe la spate, pentru că aveau totuși interesul să am grijă de copiii lor.

Mama Nicoletei nu avea aceleași inhibiții și ma înjura pe fața. La început, nimeni nu a crezut că o să stau în ghetou mai mult de câteva zile. Apoi au crezut că am un interes financiar să îmi petrec zilele de weekend pe Aleea Drogurilor din Ferentari.

Am auzit o mulțime de mizerii despre mine venite de la oamenii pe care îi ajutam. Am continuat să fac ceea ce am crezut că trebuie să fac și să ajut cât de mult am putut. De ceva timp, lucrurile s-au schimbat. Azi, mama celor doi ne-a mulțumit și a fost tare drăguță pentru că i-am dus copiii la dentist. Mama Nicoletei se poartă și ea atât de frumos, încât din când în când o mai rog să zică o înjurătură ca să mă asigur că se simte bine.

Nu am să mai încerc să conving pe nimeni de motivele pentru care am decis să fac politică și că nu am nimic, dar absolut nimic, de câștigat făcând politică. Faptul că îmi pot permite să încerc să fac politică fără să depind de cineva este principala motivație, dar și curiozitatea joacă un rol. Mă simt, de asemenea, responsabil să fac și eu ceea ce mulți au făcut pentru mine. Datorită multor, multor oameni cu mult bun-simț am ajuns să trăiesc mult mai bine decât mi-aș fi putut imagina. Sunt învățat cu înjurături și nu cedez ușor.

Nu am să fac politică dacă o să obosesc și nici dacă nu o să mă simt util sau potrivit. Nu o să fac politică dacă asta mă va face nefericit. Nu o să fac politică dacă voi crede că nu pot schimba ceva pe termen lung. Nu o să stau într-un partid de dragul partidului și nici nu voi mai face politică vreodată dacă nu o să funcționeze PLUS. O să mă opresc în momentul în care o să mi se pară că fac un sacrificiu și nu ceea ce ar trebui să fac.

Nu mă simt dator nimănui și, ca adult, nu știu să fi primit de la nimeni mai mult decât am oferit.

Nu mă simt responsabil pentru alți oameni din partidul din care fac parte, așa cum nu mă simt responsabil că am aceeași cetățenie ca Nicolicea sau Pleșoianu sau gene care nu corespund criteriilor de puritate ale celor mai verzi dintre noi, fie ei cei mai albi sau cei mai măslinii. Nu cred că o să existe un partid Albă ca Zăpada, dar la momentul la care scriu asta mă inspiră o bună parte a celor care sunt în PLUS. Nu o să fac nimic pentru a fi plăcut doar de dragul de a fi plăcut si nici nu o să sprijin necondiționat pe cineva. Nu am absolut niciun interes pentru a obține funcții de partid, nu o să fac niciodată lobby intern pentru a promova în partid. Nu o să fac nimic diferit de ceea ce fac în mod obisnuit pentru a câștiga voturi.

Sunt convins că nu sunt bun de politician clasic, dar sunt la fel de convins că felul în care se face politică acum nu ajută multă lume, în afara oamenilor de tip Dragnea și a prietenilor lor.

Sunt sigur că pot să fiu oricând mai prost decât mă aștept și nu vreau să mă opresc din a încerca să fac lucruri din frica de a nu greși. Am greșit de multe ori și am învățat mult mai mult din cucuiele pe care mi le-am făcut eu decât din cele pe care le-am văzut la alții.

Nu există sfinți și cred că puterea îi corupe până și pe cei mai bine intenționați. Am fost de câteva ori naiv, dar încă prefer să cred că majoritatea celor din jurul meu sunt oameni buni. Nu am de gând să dau în paranoia teoriilor conspiraționiste pentru a îmi justifica eșecurile.

De fiecare dată când am început ceva nou mi-am scris pentru mine liniile peste care nu voi trece. De mai mult de zece ani am reușit să le respect. De data asta, cred că cel mai bine este să le fac publice. Teoria spune că cele mai respectate promisiuni sunt cele asumate voluntar și făcute public.

Un reper pentru posibile viitoare dileme politice.

Despre frici și politică

10 Jan

Pentru mine politica a fost întodeauna un fel de boală venerică. Un fel de gonoree- o chestie de care am auzit și despre care știu ca trebuie evitată cu orice preț, nu de alta, dar e rușinoasă și chiar dacă nu e gravă, doare foarte rău.

O pacoste care necesită un amestec solid de nesimțire, șmecherie, slugărnicie și oportunism. Politicienii par iremediabil loviți de o cufureală lingvistică, fracturi logice și nevoia de a apărea la tot felul de haznale mediatice și la ProTV. Sunt și excepții, dar fie nu sunt în fruntea vreunui partid, ci mai la periferie, fie par și ei pe o traiectorie sigură de a fi loviți de aceeași streche ca șefii lor.

L-am auzit acum câțiva ani pe Vanghelie Almanahe spunând că niciodată PSD-ul nu va avea un lider cinstit. PSD-ul, credea el, are nevoie de un lider “șantajabil”, căci altfel “noi toți ajungem la bulău“.

Politica este lumea cu curul în sus. Lumea unde e firesc ca un “diplomat” care reprezenta Securitatea la Pactul de la Varșovia să fie ministrul de externe al unei țări care are Președinția Consiliului Uniunii Europene, un condamnat pentru furt să fie ministru, Vâlcov condamnat la 8 ani să fie cel mai influent om în govern, iar cel mai important om politic – Dragnea să fie condamnat la 3 ani și 6 luni după ce a mai primit o condamnare cu suspendare.

Politica este lumea Vioricăi, a lui Andrușcă, Pleșoianu, Nicolicea, Iordache, Nicolae și Codrin. Lumea unde un pușcăriaș, dovedit turnător la securitate și omul care a gestionat fondurile Securității este cel mai influent când vine vorba de promovarea politică. Deține un post de televiziune și a fost “tatăl” celei mai puternice alianțe politice făcute vreodată în România – USL-ul.

Liderii politici ai României sunt aceiași de mulți, mulți ani. Pilele și rudele lor sunt în cea mai mare parte “noile talente” ale clasei politice. Ei și goarnele lor de la televiziuni și ziare au adoptat o politică a dihorului care a funcționat excepțional de bine în avantajul lor. Politica pute în mod îngrozitor, se aruncă tone de rahat mediatic zilnic, așa că marea majoritate a oamenilor cu bun simț stau deoparte. “Băieții lui Năstase” continua să domine nu numai politica, dar și opinia publică.

Oamenii buni sunt cei care fac lucruri bune.

Sociopații care vorbesc despre lucruri bune, cei care se roagă demonstrativ pentru ele și care se îmbogățesc din sifonarea banului public sunt în politică. Politica este un joc periculos pentru mafioți care sunt mereu între a da încă o lovitură, pe de-o parte și pușcărie, pe de altă parte. Politica este pentru Gigi Becali, Radu Mazăre, Udrea și Fenechiu.

Așa am fost învățat de mass-media. Eu am vrut să fiu un om bun și am stat departe de politică.

România e condusă de politicieni în marea lor majoritate proști sau nemernici și de asta suntem în situația în care suntem. Mi-a fost frică să nu mă transform în unul dintre ei. Am fost un bou.

Am decis să intru în politică pe bune. Să candidez.

Nu imi place Bruxelles. Vremea e urâtă și oamenii din instituțiile europene sunt în bună parte fricoși sau aroganți, convinși că sunt plătiți să fie legume sau zei, sau pur și simplu pentru a face bani. Sosiile proștilor și oportuniștilor noștri sunt și acolo și de asta proiectul european este în situația în care este.

Dar nu sunt mai calificat pentru nimic altceva decât pentru alegerile pentru Bruxelles. Am fost trainer pe topica instituțiilor europene, am lucrat câțiva ani buni în fiecare zi cu Parlamentul și Comisia Europeană în Bruxelles, am un masterat în diplomație, am fost funcționar public superior la Consiliul Europei, am experiență în guvernul Cioloș și am fost director regional pentru una dintre cele mai mari organizații care lucrează cu refugiați.

Cu toate acestea, nu cred în indivizi. Cred în echipe. În cazul in care voi câștiga, salariul meu o să îl folosesc integral pentru a construi o echipă de 6 experți pe domeniul social și pentru a susține stagii de studii pentru cei mai buni tineri în Brussels. În acest fel 40-50 de oameni vor putea lucra și studia la Bruxelles pe parcursul mandatului meu.

Sunt convins că oamenii buni pot fi și politicieni buni. Așa că voi încerca să fiu unul.