Învins

Cel mai greu a fost să am răbdare.

Am avut răbdare cu profesori oribili, cu femeile de serviciu, cu paznici, cu părinți dependenți de droguri, cu idioți agresivi și mame abuzate și incapabile să vadă dincolo de interesul lor imediat. Cu două directoare de școală care nu au nimic, dar nimic de a face cu a fi profesor sau cu pasiunea de a ajuta copii. În plus, pline de ifose, de parcă ar fi fost reîncarnarea lui Socrates în Ferentari și eu le eram dator cu veșnică recunoștință.

Am avut răbdare cu tot felul de oameni. Am răspuns la mii de mesaje, am fost la sute de întâlniri. A trebuit nu rar să primesc zâmbind tot felul de gunoaie menajere pe post de ajutor. Am sortat prin perechi de chiloți murdari și am vomitat o dată de la mirosul unei perechi de bocanci într-o stare de putreziciune avansată „donată” pentru copii.

Am funcționat ca ambulanță, am stat prin spitale de urgență și prin saloane. Am pus uși, am cărat zeci, dacă nu sute, de lucruri – de la saltele până la frigidere – pe scări pline de oameni care își trăgeau în venă și cu șobolani alergându-mi printre picioare.

M-am rugat de dentiști, de medici, de opticieni, de instalatori, de ginecologi, de patroni de magazine, de corporatiști și de oricine a trebuit pentru a reuși să ajutăm cât mai bine. Am fost după mame pe centură ca să-mi semneze acte și prin pușcării, numai pentru a satisface nevoile cretine ale unei administrații oribile. Și ca mine au fost mai mulți.

A trebuit să stau lângă Vanghelie de câteva ori, căci primăria își dorea să se dea mare cu ceea ce făceam noi, deși ei nu ne ajutau cu nimic. Am fost băgat într-un porbagaj de clanul Ștoacă la intimidare. Am primit zeci de amenințări de la tot felul de mafioți, de la Partida Romilor sau de la drogați, pentru că ceea ce făceam noi le amenința „afacerea”.

Păduchi, șosete dihori, curățat de apartamente și WC-uri absolut infecte, certuri cu părinți pentru a duce copiii la școală, făcut acte, certat cu asistența socială, aceptat să fiu umilit de tot felul de funcționari publici, răbdare iarăși atunci când am fost furat de copii.

Câteva zeci de mii de ore în ultimii zece ani, zeci de mii de euro cheltuiți din banii proprii. Am fost acuzat de tot felul de mârlani care habar nu aveau că ceea ce făceam eu era nu numai voluntar, dar și cu banii mei, că aș avea nu știu ce interes. Că vreau imagine si nimic altceva. Sunt din 2007 prin Ferentari și până în 2012 nu am spus nimic despre ceea ce făceam acolo în timpul meu liber. Am hotărât că e mai important să aduc cât mai mulți oameni să ne ajute și să trec peste reticența mea vizavi de a discuta despre ceea ce făceam. Am refuzat zeci de cereri de la televiziuni să vină să facă reportaje despre ceea ce făceam în Ferentari.

Recent, primarul Sectorului 5, a decis că sunt o amenințare pentru el. S-a folosit de o organizație GAL unde sunt și câteva ONG-uri cunoscute. A preluat controlul, a numit ca directoare o trestie și a hotărât că ne vor opri din a face voluntariat.

Când am scris asta, mi-au sărit până și organizațiile pe care le consideram decente World Vision și Salvați Copiii în cap. Că nu am dreptate, că nu asta se urmărește și că o să facă și o să dreagă și că dacă se întâmplă așa ceva ei se vor retrage. La fel au spus și cei de la Fundația Estuar. Acum două zile a devenit clar că am avut dreptate. Nici până acum nu există o poziție oficială a organizațiilor în cauză. La mijloc, e drept, sunt 4.000.000 de euro. Primăria a dat deja 2.000.000 de lei GAL-ului printr-o decizie care e tipică mafioților din PSD. Am lucrat pentru World Vision în trecut – senzația de dezamăgire/greață pe care o am este greu de pus pe hârtie.

Am primit sute de sfaturi despre ceea ce ar trebui să fac. Unde ar trebui să închiriez și cum și ce activități și cu cine. M-a sunat Mihaela, ea s-a ocupat de Clubul de la 136 câtiva ani, și mi-a plâns în telefon că a văzut o poză publicată de Rodica cu sala unde am început golită pentru a face loc GAL-ului. Mi-am reamintit cum un nesimțit din GAL mi-a spus că și el muncește la fel ca mine, numai că nu-și face publicitate. I-am spus că el e plătit să facă asta pe un salariu din bani publici și că ultima versiune de MAC pe care îl folosea tot din banii care ar trebui să ajute copiii costă cam de șase ori mai mult decât un calculator normal.

Și brusc am simțit că nu mai pot.

Primesc cel puțin zece telefoane cu nevoi urgente din ghetou pe săptămână. Azi de la M, care e tare bolnavă și îi trebuie medicamente și mama Rebecăi nou venită din pușcărie care are nevoie de serviciu și de ușă, că îi intră șobolanii în casă.

Am obosit. Nu am chef să mai conving pe nimeni de nimic. E absurd să ne rugăm noi de primărie și de școală să facem ceva pentru care ei ar trebui să ne roage pe noi să facem.

Nu am mai avut mai mult de cinci-șase weekenduri libere pe an de mulți, mulți ani. M-am obișnuit să înghit tot felul de tâmpenii numai pentru că interesul copiilor era cel mai important.

Sunt sute de copii, adolescenți, tineri și adulți care mă salută cu drag în una dintre zonele cele mai nenorocite din Ferentari. Am avut satisfacții enorme văzând copii care păreau a nu avea nicio șansă transformându-se în tineri normali.

În ultimii doi – trei ani am fost câteva zeci bune de voluntari care venim în Ferentari în fiecare weekend. Faptul că am cunoscut sute de oameni foarte buni care au venit să facă teme, să se joace sau să ajute unii dintre cei mai năpăstuiți copii din București este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

E foarte, foarte fain să vezi în fiecare săptămână 80 -100 de copii care vin să facă teme și să învețe. Să poți, cu ajutorul unor oameni care te fac mai bun, care te inspiră, să-i îmbraci mai bine, să le dai să mănânce bine, să-i sărbătorești, să-i recompensezi pentru lucrurile bune pe care le fac.

Mi se rupe inima că nu mai pot să fac asta la Școala 136. O să o fac la o scară mult mai mică la mine acasă, așa cum am început acum vreo 10 ani. Nu cred că o să mai pot să fac ceea ce am făcut. Aș vrea să pot dar simt că ceva s-a frânt în mine și nu sunt sigur că mă pot repara, oricât de mult aș încerca.