Cioburi

24 May

E aproape sfârșit de zi de mai. Plouă nu prea tare și din când în când fulgeră. E un verde întunecat în jur din cauza copacilor și, atunci când fulgeră, devine un verde violent.

Femeia cântă și se unduiește complicat pe ritmul muzicii. E hipnotic rău și îmi explodează în cap Noof și sunt din nou în noaptea aia schizoidă în deșertul de lângă Doha. E ceva care nu ar trebui să se întâmple și e o energie stranie tare și îmi e teamă să mă pierd din nou. Senzația aia de cădere liberă necontrolată și se amestecă sunetele – plouă tare, femeia asta cântă incredibil și simt iarăși respirația lui Noof mult, mult prea aproape de mine. Și îmi este frică. Frică de tot ceea ce nu am reușit să trăiesc, teamă că iar o să blochez orice simt pentru a nu mă sparge de tot. Frică de oboseala aia de a te reconstrui, din nou și din nou, după ce te-ai mai făcut o dată țăndări, țăndări.

Rupt. Creierul se supraaccelerează și se amestecă toate și îmi e foarte, foarte dor și sunt din nou în camera aia din Budapesta unde lucrurile au luat-o razna rău și o aud pe mama facându-mi praf toate ideile mele despre cum curge timpul și Geta, vrăjitoarea, cum îmi râde în cap și îmi repetă că sunt lucruri care nu trebuie înțelese, ci doar trebuie să treacă prin tine.

Și muzica ei trece prin mine într-un fel în care habar nu aveam că se mai poate și e o lumină roșie cu un soare care moare dincolo de ploaie și am chef să mă pierd în memoriile cu raze multe și miros de piele caldă.

Și totuși mă poartă altundeva. Sunt în cortul de beduini, undeva lângă Ramallah, și îmi place mult cum sună araba lor. Ceaiul e prea dulce și e cam frig. E plin de moloz în jur, casele lor le-au fost dărâmate și e un pic prea gol muntele și cerul și nu prea știu ce să fac cu mine. Mă trezesc luat în brațe de arabul care arată ca unchiul Gogu. Și nu e nimic sfânt în țara asta care ar trebui să fie sfântă în afară de durerea permanentă.

Și creierul îmi fuge iar și sunt în Nablus, tocmai am ieșit din moscheea care e jumătate sinagogă și urlă la mine un puștiulache cu o pușcă și mă impinge agresiv să trec printr-o poartă îngustă. Mă împiedic și mă zgârâi un pic pe frunte. Îmi curge sânge și mă oprește un vânzător de suc de rodii. Își cere scuze pentru puști întâi în arabă și apoi în engleză și îmi dă să beau un pahar de suc după ce mă oblojește. Simt gustul de rodii abia culese zdrobșite de storcătorul de lemn lustruit de mulți, mulți ani.

Femeia se mișcă în ritmul muzicii într-un fel în care am mai văzut de câteva ori, când Dumnezeu a uitat deschisă poarta cu lumea aia plină de minuni. Și le reaud în cap pe Dolores O’Riordan și Agnes Obel în sălile alea mici în care am nimerit total aiurea.

Și simt mirosul din marele Bazar din Istanbul și se învârte din nou lumea mea repede, repede și e cald și sunt cu nasul în nisip și sunt fericit cum nu am mai fost până atunci. Marea îmi răsună în urechi și mă întorc și mă pierd în cea de lângă mine, în ochii ăia verzi aurii și plini de soare și în fundal se amestecă multe și plaja de la Corbu, și cafeneaua mică din Năvodari și epava de la Costinești. Și simt anii distanță grei, grei și mă doare inima și am chef să fug.

Și iarăși femeia schimbă cum curge muzica și sunt pe pârtie și știu că sunt foarte aproape să cad, am prins viteză pe schiuri și e frumos tare și căderea e ca un zbor care se frânge exact cum ar trebui, pentru că nu e permis să zbori așa aiurea fără să te pedepsească gravitația.

Îmi reamintesc că sunt obsesiv de competitiv și retrăiesc primul meu dunk peste un alt jucător, simt din nou durerea aterizării și mirosul mingii de piele un pic udă și habar nu am cum am ajuns aici. Din nou, fătuca asta slabă și hipnotică se ondulează în timp ce cântă și se schimbă iarăși totul și sunt luminile din Chicago care se reflectă în lac.

E o noapte caldă și umedă și știu că nu o să mai fiu niciodată acolo și că ar trebui să simt cât mai mult pentru a imprima memoria aia bine, mai ales că sunt iar fericit, atât de fericit încât e imposibil să nu mă sparg în bucăți mici, care o să doară rău de tot și o să îmi ia mult, mult să le pun la loc în ceva care o să arate ca mine, dar nu o să mai fie cel ce sunt acum.

Și mă mut iară și sunt în Laos, într-o luntre îngustă care se joacă pe Mekong și priveliștea e atât de extraordinară că uit să respir. Și vreau din nou să nu uit și mă trezesc într-o noapte plină de oameni și mașini în Bangkok și brusc lumea încetinește și se aude explozia aia înfundată și e o panică ciudată cu oameni care aleargă aiurea.

Revin abrupt. Melodia s-a terminat.

4.28 Get Back Valeria Stoica

PS. Foarte greu de priceput cum ultima ei melodie, o bijuterie muzicală și cinematică a fost văzută de atât de puțini oameni. Dacă v-a plăcut ce ați citit vă rog share video-ul ăsta.

One Response to “Cioburi”

  1. Bogdan May 24, 2020 at 5:41 pm #

    Unii dintre noi o știm pe Valeria de ceva vreme, nu multa ce-i drept….am descoperit-o la Electric Castel 2019… 🙂 Oricum,voiam de fapt să-ți fac alte 2 recomandari: Lucia (de la noi) și Aurora (o norvegianca).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: