Archive | October, 2019

About depression, corruption and becoming a baron

25 Oct

For the past twelve years I spent quite some time working with children from one of the worst neighbourhoods in Romania. I often believe I was a moron for thinking I had any idea what I was doing.

It took me years to understand that repeated and regular failure would be an intricate part of my future, if I wanted to find success. It was difficult.

The first child that died of drug abuse, the first contact I had with a band of drug addicts under the age of twelve, the toilets from hell that I needed to clean, the children sleeping on the stairs and bitten by rats, the sewage running down the street, the piles of garbage, the racist doctor in an emergency room, the lice, the incredible arrogance and stupidity of donors and politicians, the useless meetings and endless talks, the absurd calls for projects of the EEA Funds and the European Commission funds, the idiotic local administration, corrupt and inept teachers, parents that shouldn’t be parents or human beings, children that were parents…

Having patience while being angry was by far the hardest.

Having to have patience with everybody. We worked inside a school, during the weekends. Saturdays were for sports and Sundays for homework. Afterwards we took the children to my house for a hot meal.



Pictures from 9 years ago

We learned from every experience. From what to do in the case of a burial to how to get children identity papers. We sorted through soiled underwear, we washed soiled underwear, pee from all over the toilets, we dealt with lice, with hospital emergencies, with dentists, with fractures and heart failures, with cases of rape, domestic violence, with getting hold of and carrying furniture, washing machines, refrigerators, cooking devices, food and everything and anything else you can imagine. Tens of thousands of hours that went into volunteering.

There were many remarkable moments. Like the first encounter with Silviu’s socks that he wore for 7 days straight. Because we gave him his very first pair of socks, and he refused to take them off again. I grew almost immune to smells. Definitely to sock smells.

This last August things were going great. We had 25 to 30 preschool children that regularly came here to study. Around 80 others between the ages of eight and sixteen. For years we managed to buy clothes and shoes for them and washing machines and detergent for their families. We helped as much as we could and now every one of them was well dressed and clean. Lice were a much smaller problem than ever. Some 50 – 60 volunteers from a group of a few hundred were present each weekend at the school. The children had a very good routine, they were more and more disciplined and the results had started to show. We were now using 5 classrooms instead of the few couple of tables we first had when we started out. We had a hot meal cooked for the children and the mothers had started to help as well.

And then everything fell apart.

The local administration won a EU grant; a terribly incompetent and corrupt administration. The mayor decided that I could be competition if I decided to run against him, despite the fact that I repeatedly stated I had absolutely no interest in doing so.

They kicked us out of the school anyway, in cahoots with a few NGOs. They did it after they had forced us to work in the halls and outside the school for three weekends in a row, by locking us out of the empty classrooms.

It sounds unbelievable, I know. We had hundreds of volunteers that for years and years managed to help hundreds of children. Our volunteers did everything with their own money, in their own spare time and the administration decided to simply kick us all out so they could do a fraction of the work with a fraction of the children, while spending huge amounts of public money. And all of it by using a very well intended EU grant.

I don’t remember ever being so depressed. The day I found out we had 24 hours to clear out all the educational materials before the guard was instructed to completely lock us out of the school was tough.


I wrote and published a rather emotional text. The next day I woke up to over 1000 messages. Many of the volunteers called me. And so I decided I was going to do something I had always dreamed of doing, but had never dared to.

I emptied my main bank account. I don’t think I ever felt so good spending money. I bought a house. I called it the Good House. And then I decided I would do what I find to be the very hardest thing for me, personally. I asked for help.

What a shock I had.

I’m not an easy person to deal with. I’m stubborn and I can’t keep my mouth shut even when I should. I can be abrasive and rigid. I was even black listed by the European Commission for a while, for daring to challenge some of their many inept initiatives.

And yet, hundreds of people wanted to help. This Sunday we are going to have the first homework session inside the Good House. We’re going to employ some of the mothers to work there. We’ll be able to host the urgent cases in the house (run away children or mothers) and we’ll sometimes even have free rooms for other emergencies. We’re going to have an exceptional handy-man who can teach children his craft. We’ll have a sports facility, a nice garden and a small repair shop. We might even be able to expand, with a bit of luck – there is an empty piece of land next to ours that we might be able to buy. We’re going to need a minibus for transporting children from the ghetto to the Good House.

We plan to open a house renovation business. It’s going to function as a means of help for the most needy in the community and we’ll also use the profits made from contracts to build another Good House.

We might open a cleaning business to employ more of the mothers who are struggling, especially the ones who are back from prison.

We might also fail. But we are a community of people keen on making the lives of the children in the ghetto better. And being part of it is an amazing feeling. We make each other better.

So… I become a baron. I have property that’s a bit over 1000 square meters.

If you want to help with the Good House please let us know. We’ll be happy to welcome you into our aristocracy.


The first step in the Good House

If you want to help with the Good House please let us know. We will welcome you into our aristocracy.



Casa Bună

18 Oct

Vreau de ceva timp să fac Casa Bună. O casă unde să putem să facem teme, meditații și să gătim mâncare copiilor. Oricând fără să se strâmbe directoarea, portarul, femeia de serviciu, secretara, profesorul sau oricine altcineva plin de sensibilități. Unde să putem face un atelier pentru a pregăti copiii mari pentru o meserie. Unde să putem caza urgențele din ghetou (femei abuzate, copii alungați) și să ne putem juca comod vara sau să sărbătorim zilele de naștere. Casa va putea fi folosită dacă vom avea camere libere și de cei care vor avea copiii în spitalul de urgență Marie Curie dar nu vor avea bani de cazare sau nu vor găsi loc la MagicHome.

Mi-a fost teamă pentru că știu cât de complicat va fi. Câțiva ani o să ne cam chinuim.

Mârlănia asta cu GAL-ul, primarul și direcțiunea (vezi articolul de mai jos) m-a convins să fac pasul ăsta. O să avem un meseriaș foarte bun care va locui în casă. Vom dezvolta împreună cu tinerii din ghetou o afacere pe construcții. Meseriașul este un profesionist senzațional și am un super noroc să-l cunosc. Sper ca afacerea să producă îndeajuns încât să putem să replicăm Casa Bună și în alte locuri și desigur plănuim să ajutăm cazurile cele mai necăjite gratis.

Casa are 174 de metri spațiu util și cam 800 de metri de grădină.IMG_0651

Urăsc să cer și am refuzat de multe ori donații pentru că reușeam noi să acoperim costurile. Acum însă avem nevoie de ajutor. Va trebui să folosim foarte bine spațiul din casă și avem nevoie de cineva care se pricepe. Vom avea nevoie să acoperim cel puțin un salariu dacă nu două până când afacerea va merge. Vom face un mic teren de sport și vom avea nevoie și de ajutor cu asfaltare, betonare. Trebuie să aranjăm podul pentru depozitare. Un spațiu pentru atelier și un microbuz pentru transportul copiilor (11 minute distanță din Ferentari în condiții de trafic normal – 8 minute sâmbăta și duminica) ar fi minunat. Va trebui să mobilăm spațiul și întreținerea nu va fi nici ea foarte ieftină.

Eu o să mă vând la greu pe lângă investiția inițială. O să îmi măresc numărul de cursuri pe comunicare, management de echipe și leadership pe care le fac și o să caut și alte contracte. Dacă aveți nevoie de așa ceva sunt o mulțime de oameni pe care i-am antrenat și care vă pot spune cam cum sunt ca trainer.

Cu cât reușim să facem mai repede cu atât mai bine. Am semnat deja pentru casă începem de marți. Săptămâna următoare va fi primul week-end cu copii la Casa Bună.

Habar nu am ce aș putea să fac ca să vă conving să ne ajutați. Fac si pe ghost writer-ul dacă e nevoie sau dăm acțiuni la viitoarea afacere.

Dacă doriți și puteți să ne ajutați cu orice veniți în orice sâmbăta sau duminică să vedeți ce vom face.

Contul în care puteți dona este aici – RO18 RZBR 0000 0600 0823 7212 – Valeriu Nicolae

PS. PLUS, USR, PNL dacă aveți nevoie de loc de întâlnire în Jilava Casa Bună vă stă la dispoziție nu de alta dar orice putem face să schimbăm PSD-ul e de bine.


12 Oct

Cel mai greu a fost să am răbdare.

Am avut răbdare cu profesori oribili, cu femeile de serviciu, cu paznici, cu părinți dependenți de droguri, cu idioți agresivi și mame abuzate și incapabile să vadă dincolo de interesul lor imediat. Cu două directoare de școală care nu au nimic, dar nimic de a face cu a fi profesor sau cu pasiunea de a ajuta copii. În plus, pline de ifose, de parcă ar fi fost reîncarnarea lui Socrates în Ferentari și eu le eram dator cu veșnică recunoștință.

Am avut răbdare cu tot felul de oameni. Am răspuns la mii de mesaje, am fost la sute de întâlniri. A trebuit nu rar să primesc zâmbind tot felul de gunoaie menajere pe post de ajutor. Am sortat prin perechi de chiloți murdari și am vomitat o dată de la mirosul unei perechi de bocanci într-o stare de putreziciune avansată „donată” pentru copii.

Am funcționat ca ambulanță, am stat prin spitale de urgență și prin saloane. Am pus uși, am cărat zeci, dacă nu sute, de lucruri – de la saltele până la frigidere – pe scări pline de oameni care își trăgeau în venă și cu șobolani alergându-mi printre picioare.

M-am rugat de dentiști, de medici, de opticieni, de instalatori, de ginecologi, de patroni de magazine, de corporatiști și de oricine a trebuit pentru a reuși să ajutăm cât mai bine. Am fost după mame pe centură ca să-mi semneze acte și prin pușcării, numai pentru a satisface nevoile cretine ale unei administrații oribile. Și ca mine au fost mai mulți.

A trebuit să stau lângă Vanghelie de câteva ori, căci primăria își dorea să se dea mare cu ceea ce făceam noi, deși ei nu ne ajutau cu nimic. Am fost băgat într-un porbagaj de clanul Ștoacă la intimidare. Am primit zeci de amenințări de la tot felul de mafioți, de la Partida Romilor sau de la drogați, pentru că ceea ce făceam noi le amenința „afacerea”.

Păduchi, șosete dihori, curățat de apartamente și WC-uri absolut infecte, certuri cu părinți pentru a duce copiii la școală, făcut acte, certat cu asistența socială, aceptat să fiu umilit de tot felul de funcționari publici, răbdare iarăși atunci când am fost furat de copii.

Câteva zeci de mii de ore în ultimii zece ani, zeci de mii de euro cheltuiți din banii proprii. Am fost acuzat de tot felul de mârlani care habar nu aveau că ceea ce făceam eu era nu numai voluntar, dar și cu banii mei, că aș avea nu știu ce interes. Că vreau imagine si nimic altceva. Sunt din 2007 prin Ferentari și până în 2012 nu am spus nimic despre ceea ce făceam acolo în timpul meu liber. Am hotărât că e mai important să aduc cât mai mulți oameni să ne ajute și să trec peste reticența mea vizavi de a discuta despre ceea ce făceam. Am refuzat zeci de cereri de la televiziuni să vină să facă reportaje despre ceea ce făceam în Ferentari.

Recent, primarul Sectorului 5, a decis că sunt o amenințare pentru el. S-a folosit de o organizație GAL unde sunt și câteva ONG-uri cunoscute. A preluat controlul, a numit ca directoare o trestie și a hotărât că ne vor opri din a face voluntariat.

Când am scris asta, mi-au sărit până și organizațiile pe care le consideram decente World Vision și Salvați Copiii în cap. Că nu am dreptate, că nu asta se urmărește și că o să facă și o să dreagă și că dacă se întâmplă așa ceva ei se vor retrage. La fel au spus și cei de la Fundația Estuar. Acum două zile a devenit clar că am avut dreptate. Nici până acum nu există o poziție oficială a organizațiilor în cauză. La mijloc, e drept, sunt 4.000.000 de euro. Primăria a dat deja 2.000.000 de lei GAL-ului printr-o decizie care e tipică mafioților din PSD. Am lucrat pentru World Vision în trecut – senzația de dezamăgire/greață pe care o am este greu de pus pe hârtie.

Am primit sute de sfaturi despre ceea ce ar trebui să fac. Unde ar trebui să închiriez și cum și ce activități și cu cine. M-a sunat Mihaela, ea s-a ocupat de Clubul de la 136 câtiva ani, și mi-a plâns în telefon că a văzut o poză publicată de Rodica cu sala unde am început golită pentru a face loc GAL-ului. Mi-am reamintit cum un nesimțit din GAL mi-a spus că și el muncește la fel ca mine, numai că nu-și face publicitate. I-am spus că el e plătit să facă asta pe un salariu din bani publici și că ultima versiune de MAC pe care îl folosea tot din banii care ar trebui să ajute copiii costă cam de șase ori mai mult decât un calculator normal.

Și brusc am simțit că nu mai pot.

Primesc cel puțin zece telefoane cu nevoi urgente din ghetou pe săptămână. Azi de la M, care e tare bolnavă și îi trebuie medicamente și mama Rebecăi nou venită din pușcărie care are nevoie de serviciu și de ușă, că îi intră șobolanii în casă.

Am obosit. Nu am chef să mai conving pe nimeni de nimic. E absurd să ne rugăm noi de primărie și de școală să facem ceva pentru care ei ar trebui să ne roage pe noi să facem.

Nu am mai avut mai mult de cinci-șase weekenduri libere pe an de mulți, mulți ani. M-am obișnuit să înghit tot felul de tâmpenii numai pentru că interesul copiilor era cel mai important.

Sunt sute de copii, adolescenți, tineri și adulți care mă salută cu drag în una dintre zonele cele mai nenorocite din Ferentari. Am avut satisfacții enorme văzând copii care păreau a nu avea nicio șansă transformându-se în tineri normali.

În ultimii doi – trei ani am fost câteva zeci bune de voluntari care venim în Ferentari în fiecare weekend. Faptul că am cunoscut sute de oameni foarte buni care au venit să facă teme, să se joace sau să ajute unii dintre cei mai năpăstuiți copii din București este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

E foarte, foarte fain să vezi în fiecare săptămână 80 -100 de copii care vin să facă teme și să învețe. Să poți, cu ajutorul unor oameni care te fac mai bun, care te inspiră, să-i îmbraci mai bine, să le dai să mănânce bine, să-i sărbătorești, să-i recompensezi pentru lucrurile bune pe care le fac.

Mi se rupe inima că nu mai pot să fac asta la Școala 136. O să o fac la o scară mult mai mică la mine acasă, așa cum am început acum vreo 10 ani. Nu cred că o să mai pot să fac ceea ce am făcut. Aș vrea să pot dar simt că ceva s-a frânt în mine și nu sunt sigur că mă pot repara, oricât de mult aș încerca.