2015

Ianuarie 2015

Băi p…! Cine te crezi tu, mă ?!

Publicasem două afurisenii de articole pe blogul meu. Unul despre felul în care “proiectasii” aruncă banii publici ( fonduri europene) pe fereastră, urmat de încă unul în care eram foarte sarcastic cu  Euro-Narniacii ( birocrații care se ocupă de problemele romilor) de la Brussels.

Explozia de furie venea din partea unui demnitar, căruia tocmai îi spusem cât de stupidă era ideea dânsului despre incluziune socială.

Decembrie 2015

Bună dimineața, Excelentă !

Mă întorc speriat, crezând că e vreun barosan în spatele meu pe lângă care am trecut fără să îl văd.  Nu e nimeni. Domnul din față mea se ocupă de problemele de securitate ale guvernului și vorbește cu mine.

Sunt pe holul guvernului . Domnul nu este sarcastic și nici nu vrea să îmi verifice buzunarele.  Sunt consilier de stat. Mă bufneste râsul, spre stupoarea domnului.

A fost un an siderant.

L-am început prin ghetourile din Georgia. Într-o noapte fabuloasă am chinuit cu entuziasm versurile pe care mi le aminteam foarte aproximativ ale Katiusei, împreună cu un sobor de pilangii și cei mai mari dușmani ai cântatului pe care îi cunosc. Eu în română, ei în georgiană. I-am învățat să spună măscări despre Putin, care au fost și ele răcnite pentru vreo oră în mijlocul nopții. Fiind un domn, am învățat și eu înjurături în georgiană.

A urmat apoi Palestina. Mi s-a cam rupt sufletul. Am văzut lucruri aberante: oameni care se rugau la același mormânt ( al lui Abraham) și care în rugăciunile lor își doreau moartea celor care făceau același lucru la o distanță de vreo 5 metri, separați fiind de un geam blindat. Ziduri , garduri cu sârmă ghimpată și electrificate delimtand ghetouri uriașe. Multă furie și oameni speriați.  Undeva în munți am stat pentru câteva ore într-un cort de beduini și am băut ceai.  Nu știu de ce , dar am simțit acolo o fericire similară fericirii din copilărie stând în preajma bunicilor.

A urmat apoi Cambodia. Drumul până acolo a fost o experiență dură. Am petrecut 10 ore făcând tot posibilul să stau cât mai departe de experimentul genetic eșuat de pe scaunul alăturat. Deși prezenta trăsături umanoide,  cel mai probabil era rezultatul unei înfrățiri nesănătoase a  fiicei unui sconcs și a unei capre, descoperită de un cioban singuratic. Fie asta, fie omul încerca să trăiască veșnic urmând un tratament special de a speria moartea care necesită îmbăierea zilnică într-un amestec de varză murată și brânză împuțită. În ciuda pregătirii psihologice din avion, tot am avut un șoc în Cambodia.

Am vizitat pușcăriile îngrozitoare ale unei țări cu un trecut înfricoșător și cu traume incredibile. A urmat  templul, din care au fost furate rămășițele lui Buda. Peisaje și mâncare fabuloase și multă, multă sărăcie. Drumuri și trafic îngrozitoare. Corupție cât cuprinde și o administrație publică disfuncțională. Aterizând înapoi la București mi-am dat seamă că probabil Oprescu ar fi fost o binefacere pentru Cambodia.

În Thailanda am stat ceva vreme cu –probabil- cel mai năpăstuit neam de pe planetă. Rohingas fac viața celor mai discriminați romi din România să pară un paradis. Au urmat taberele de refugiați din valea Bekaa din Liban și de la granițele Turciei. În total 18 țări bântuite într-un an.

Am primit anul trecut mult mai mult decât cred că merit. Am avut oameni tare, tare buni în preajmă. Pe lângă tot felul de onoruri am primit și unul care atestă oficial că am inimă de român.

Dețin chiar o cărămidă de sticlă pe care scrie Inimi de români. Am primit-o de la TVR1 . Are lipită o inimă de sticlă cu un punct roșu, probabil pentru a evita orice neînțelegere că premiul este despre inimi. Ca să nu existe niciun fel de  dubii am primit și o diplomă care lămurește că premiul este într-adevăr cel scris și ilustrat pe cărămidă.

În ritmul asta în câțiva ani primesc și o dovadă oficială- poate onorifică- de apartenență la neamu’ lu’ Decebal.

Ceremonia de la TVR a fost o altă poveste, o minune de dezorganizare. Nenea care m-a prezentat avea niște probleme mari, fie cu cititul, fie cu profesionalismul. Nu de alta, dar nu prea a nimerit nici cine eram și nici ce fac. A decis el că îs „ierou tigan” , ierou țigan am fost. Nu a contat că cea mai mare parte a vieții mele profesionale nu este legată de programare și că, deși am avut norocul să am două contracte cu IBM-u,l în perspectivă acestea nu sunt reprezentative. Că, deși am un masterat în diplomație, nu sunt diplomat, ci lucram pentru o organizație internațională.

Ce am înțeles din toată ceremonia de la TVR a fost că România are nevoie de eroi. Și că dă bine să avem și eroi romi. Ajută la imaginea despre propria toleranță, chiar dacă avem în cap ditamai stereotipurile rasiste.

Beaten

She is 47 years old. Sick and dying. There were twelve children – seven are still dependent on her, one of those addicted to sniffing glue. An abusive husband, addicted to alcohol and drugs, who works in one of the many car-washes that one can find in Bucharest. One of the many car washing places where one can find drugs and people addicted to drugs.

She is scared of dying.Scared that her children will go to the Center for Institutionalized Children.  The place is indeed a shit-hole. Yes, on paper, it has all the needed facilities and staff. Yes, the children are fed and clothed there. But too many of the children who live there are emotionally amputated.

Bullying and neglect are the least of what they have to face in that Institution. Violence, sexual abuse, and over-medication are rife. Both she and I know children that were completely destroyed by the system. In fact, I do not know any child that is fine as an adult who grew up in that institution.

The ‘Day Shelter’ next door is much, much better. Her children have all spent time there. But in order for them to continue staying there, she needs to take them home regularly.

And home means an eight-square-meter room built of plywood, on top of the pavement in a street corner. In the summer the “house” extends onto the street. But in the winter it is an urban version of hell.

She steals electricity from the nearby post. She doesn’t have running water. No toilet. The heater is a homemade fire hazard. Still, her children are better off with her than in the Institution.

D. is one of her children. He is smart and gentle, a bit shy. Over the last month, his hearing has been getting worse and worse due to repeated infections. After several interventions, I managed to arrange to have his much needed surgery done. It was hard despite the fact I have all the means and connections to get it done. It would have been impossible for her to make this happen. Most probably his hearing would have been permanently damaged.

D. got the prize for second place in his class last year. He attends school every day and has made huge progress. But his brother and cousin that are both now addicted to glue, and stealing to support their addictions, were also very promising. They will likely end up selling themselves to pedophiles to earn money, spending significant time in jail, and dying much earlier than they should.

One of her older daughters has three children of her own. She lives in another eight-square-meter room.  Also stealing electricity and heating the room with a dangerous homemade heater. She has access to a toilet – shared with all the neighbors. Cockroaches are everywhere, even during the middle of the day. Somehow inside as it is at her mother’s place is incredibly clean.

Since 1990, I keep seeing the same awful cycle that destroys children. It is now the forth generation. I know ,personally, hundreds of people living in similar conditions.

I have tried to help. I did manage to help some tens of children to be better. A few are now strong adults.

I know the problems of the system. Not all of them, but I know better than most people what is wrong. I know why and how corruption works within the child protection system. I understand how poverty works and how poor parenting, education, human resources, and systems produce generation after generation of children that are scarred for life.

The complexities and intricacies of the laws, rules, mechanisms, and interests of the child protection system are at times overwhelming. Put into the mix the egos, corruption, and incompetence of some of the people in the ministries, local administrations, and other institutions on the one side, and the dedication, kindness, but frustrations of some others and it can seem hopeless.

I am, ironically, the state councilor on social inclusion and human rights. My boss, the prime minister, is an amazingly kind, smart, and down-to-earth man. My colleagues not only really, really care to do good, but are sharp, smart, and workaholics.

And despite all of this, I felt beaten today. I felt I will be unable to do what I should do. And I hate it. I hate losing.

I know this is just a bad day. Tomorrow I will try to find some solutions, and probably I will manage to change a few things for the better. I know that I will laugh at myself failing to save the world and complaining.

D. is smiling at me as I write this. He can hear me well, and that makes him happy. That and the fact he is going to be with me for a few days until he recovers fully from surgery.

And normally that should be enough. But today it was not.